"Lumea prin care am trecut"
de Cazacioc Ion
(material documentar pentru o viitoare schitã genealogicã si autobiograficã), 28.06.1984 la Balabancea, judetul Tulcea, România

Notã asupra editiei: În anumite pasaje, gândurile autorului sunt marcate de conceptele perioadei istorice în care a trãit. El a murit în anul 1992, luna februarie, având o viziune usor diferitã asupra istoriei. Textul a fost dactilografiat de cãtre Tiberiu, Bogdan Cãtãlin si Cristiana Cazacioc, fiind respectat întocmai textul original.

Monografia satului Balabancea din judetul Tulcea si originea populatiei pe aceste meleaguri

Satul Balabancea îsi trage numele de la un turc bogat cu numele de Balaban, venit in aceste locuri cu secole în urmã ca prim locuitor al aceste meleaguri nord - dobrogene. Pânã în prezent nu s-au gãsit documente care sã ateste anul înfiintãrii. S-a transmis însã din generatie în generatie informatia potrivit cãreia localitatea a fost înfiintatã între anii 1600 -1610.

Primii locuitori au fost turcii. Dovadã cã în partea de est a localitãtii se afla si acum un cimitir turcesc cu o suprafata de circa 3 hectare.

Satul este asezat pe ambele maluri ale râului Taita la aproximativ 12 kilometri de la izvorul acestuia. Din cauza aluviunilor, albia Taitei s-a ridicat si izvoarele au rãmas jos, motiv pentru care în timpul verii debitul râului este extrem de redus, adesea albia rãmânând fãrã apã. Clima localitatii este temperatã. În timpul iernilor, frigul ajunge pânã la -40/-45°C si în timpul verii ajunge pânã la 30/40°C. Se cunosc si cazuri de temperaturi mai mari de 40°. Din noiembrie si pânã in martie, bate în general, vântul „Crivãt. Majoritatea iernilor sunt lipsite de zãpezi. În timpul verii vântul suflã, de regulã, dinspre Marea Neagrã, producând o clima uscatã dãunãtoare vegetatiei.

Informatia oralã pãstratã din generatie în generatie, spune cã turcii s-au asezat pe malul râului Taita, în mijlocul pãdurii pentru a fabrica mangalul din lemn si a-l vinde în orasele Brãila, Galati, Constanta, Ismail, oras din sudul Basarabiei. În afarã de fabricarea mangalului, ocupatia de bazã a turcilor, acestia s-au ocupat cu cresterea vitelor, mai cu seamã a ovinelor, pentru care existau pasuni întinse si conditii climatice favorabile, specifice podisurilor întinse ce existau pe aceste meleaguri. Cu agricultura turcii s-au ocupat mai putin, fiindcã suprafetele de teren necesare practicãrii agriculturii erau reduse, terenurile limitrofe localitãtii Balabancea fiind împãdurite.

Existã informatia potrivit cãreia în a doua jumãtate a secolului XVIII, deci cam prin anul 1750 - 1760, pe meleagurile acestei localitãti au apãrut tãtarii. Ei au venit din partea de sud-est a podisului dobrogean, de prin satele Denistepe, Bestepe, etc., asezãri în partea de sud a orasului Tulcea, satul Bestepe, exact cu aceastã denumire, existând si astãzi. Informatia oralã spune cã în jurul anului 1800, deci la începutul secolului XIX, elementul preponderent al asezãrii Balabancea era cel tãtãresc. Curând tãtarii încep sã se retragã, astfel cã în jurul anului 1877 majoritatea populatiei de pe aceste meleaguri era de origine turceascã. De mentionat cã între turci si tãtari nu s-au creat aliante prin înrudire, dovadã fiind faptul cã în Balabancea, ca si in satele din imediata apropiere nu se cunosc familii de turci si nici de tãtari. De astfel în anii 1934 - 1936 ultimele familii de turci emigreazã în Turcia. În 1947 emigreazã si familia lui Mehmet Kamol, penultima cunoscutã în Balabancea. Familia Ali Iuseim compusã din trei persoane, a rãmas in comunã, capul familiei decedând în 1953. Ulterior, sotia acestuia si unicul fiu Halil, plecând la rude într-un sat din sudul Dobrogei. Înca înainte de sfârsitul secolului XVIII, dar mai ales în preajma rãzboiului de independentã, populatia turceascã, devine parte integratã statului român, cât si dupã rãzboiul de independentã, populatia localitãtii Balabancea începe sã capete  un caracter tot mai eterogen. Se contureazã un mozaic demografic care cu timpul se va stratifica si va deveni ceea ce este astãzi, adicã cu elementul român preponderent.

Cum s-a ajuns aici ne-a spus tot informatia oralã. Se citeazã ca exemplu faptul cã anii 1790 apar si se stabilesc definitiv în Balabancea câteva familii cu nume specific ucrainene cum ar fi: Cazacioc, Filipov, Tihon, familii care au si astãzi numerosi descendenti masculini si feminini. Informatia spune mai departe cã aceste familii, ca si altele, au venit de pe meleagurile ucrainene fugind de pe mosiile boieresti, din cauza prigoanei mosieresti si a fricii de serviciul militar, care tinea aproximativ 25 de ani. Aceste familii s-au împrietenit cu alte familii de bãstinasi, au creat aliante de rudenie, prin cãsãtorie, au început sã se ocupe cu fabricarea mangalului din lemn, cu cresterea vitelor si practicarea agriculturii. Pãdurile care înconjurau satul Balabancea în partea de nord-est si vest, încep sã fie defrisate. Apare o nouã ocupatie, cultivarea tutunului, care s-a practicat pe scarã largã, pânã prin anii 1960-1970.

Dupã anul 1860 si pânã prin 1877 în satul Balabancea si alte localitãti învecinate îsi face aparitia o nouã populatie, anume cerchezii, veniti de pe meleagurile Cerchiziei, din sudul Rusiei. Cerchezii sãlãsuiesc pe aceste meleaguri un timp scurt, nu creeazã aliante prin cãsãtorie. Imediat dupã Rãzboiul de independentã, cerchezii, care duceau o viatã de trib, semi-nomadã, mâncau carne crudã, pãstratã sub saua calului si practicau jaful la drumul mare, se retrag în Turcia, la Adrianopole. Populatia respectivã nu lãsat nici un fel de urmã materialã sau spiritualã pe aceste meleaguri.

Pe la 1880 vin din alte sate dobrogene cum sunt Somova, Enisala, Visterna, Bestepe, etc., mai multe familii de români si se stabilesc definitiv în satul Balabancea. Familia Dãnilã, care are urmasi cu acest nume si astãzi, fiind una din acestea. Familiile respective se integreazã în economia si preocupãrile locuitorilor comunei Balabancea, practicã pe scarã largã agricultura si cresterea vitelor.

În 1883 vin din satul Lãrgeanca, situat în sudul Basarabiei, familiile Cioroiu si Lungu. Ambele cu creat aliante cu familia Cazacioc prin cãsãtorie atât pe linie masculinã cât si femininã. Trei ani mai târziu, respectiv în 1886, vin din Râmnicu Sãrat si se stabilesc definitiv în satul Balabancea, alte familii de români. Informatia oralã citeazã ca exemple familiile Dumbravã si Nerasu, familii care au deasemenea descendenti masculini si feminini.

Începând din 1869 vin din pãrtile Sibiului si Brasovului (Fãgãras si Sãcele) alte familii de români cu numele de Dan, Acceleanu, etc. Venirea acestora a fost determinatã de conditiile favorabile ce existau pentru pãsunatul vitelor, a turmelor de oi ce le posedau. Se spune cã aceste familii erau protejate pe aceste meleaguri de statul austro-ungar, prin Consulatul de la Galati. Populatia ardeleanã stabilitã în Balabancea a ocupat mari suprafete de terenuri arabile prin împroprietãriri, care în unele cazuri se fãceau si pe numele copiilor ce urmau sã se nascã, precum si a câinilor cu nume de oameni. Si aceste familii au o sumedenie de descendenti de ambele sexe.

În jurul anului 1900, dar mai cu seamã în ultimele douã decenii ale secolului XIX, în satul Balabancea vin din sudul Moldovei, satele Jãrãsti, Cãlmãtui, tutcani, etc., mai multe familii de români fugiti de pe mosiile boieresti din cauza prigoanei, a foamei, a lipsurilor de tot felul. Informatia oralã mentioneazã ca exemplu familiile: Iancu, Prangate, Roman, Lazãr. Aceste familii au descendenti si azi si au creat aliante cu familiile Cazacioc (anume Iancu, Lazãr).

De altfel, evolutia populatiei din satul Balabancea, realitatea demograficã existentã cãtre sfârsitul secolului XX demonstreazã cã în decursul secolelor, între familiile stabilite aici venind din sudul Moldovei, a Ardealului si din unele sate dobrogene si cele venite din Ucraina si Basarabia, s-au format strânse legãturi de prietenie si convietuire pasnicã, numeroase familii si grade de rudenie, prin cãsãtorie, astãzi ajungându-se la situatia de a se stabili cu dificultate dacã o familie sau alta, un individ sau altul are între mosii si strãmosii lor si un ascendent  masculin si feminin venit din Ucraina, Basarabia, Moldova sau Ardeal.

Limba vorbitã pe teritoriul localitãtii Balabancea a fost si este limba românã. Turcii care, cum s-a spus si mai sus, au întemeiat localitatea, au învãtat limba românã si, în relatiile cu elemente de altã nationalitate, precum si în situatii oficiale, au folosit exclusiv limba românã. Pe de altã parte, realitatea demonstreazã cã, în procesul de înrudire, format si dezvoltat în decursul secolelor, prin cãsãtoria unor elemente basarabene si ucrainiene, cu români sau românce, limba românã s-a impus, a devenit unicã, ajungându-se ca descendentii acestora sã nu vorbeascã decât exclusiv limba românã. Acest lucru explicã de ce atît în trecutul mai îndepãrtat sau mai apropiat cât si în prezent în satul Balabancea, locuitorii asezãrii au vorbit si vorbesc numai româneste.

Este de mentionat cã astfel de aliante, prin cãsãtorie, nu s-au creat între români, ucrainieni, basarabeni pe de o parte si turci, tãtari si cerchezi pe de altã parte, desi toate aceste populatii au convietuit în pace si relativã armonie, secole si decenii. Se poate presupune, asa cum ne spune si informatia oralã, cã religia ortodoxã si musulmanã n-au permis crearea unor aliante de înrudire prin cãsãtorie ca cele despre care s-a vorbit mai sus.

Pânã în 1893 în sat nu a existat o scoalã. Înainte de aceastã datã copiii care voiau sã învete - o fãceau pe cont propriu, prin deplasarea la scoala din satul Islam Geaferca situat la 3 kilometri est de satul Balabancea. În anul 1893 ia fiintã într-o casã tãrãneascã prima scoalã din comunã, învãtator fiind preotul Bucur Ionescu venit din Ardeal. În 1907 sub conducerea unui comitet de cetãteni în fruntea cãruia se afla primarul Crãciun Nicolae, s-a construit actuala scoalã în care a învãtat si autorul acestor rânduri.

Conditiile grele de muncã, practicarea agriculutrii în conditiile unui clime putin prielnice, ca si cresterea vitelor, a impus folosirea copiilor la diverse munci gospodãresti, prin sustragerea lor de la învãtãturã. Lipsa unor profesori de înaltã calificare pe de altã parte explicã de ce din satul Balabancea nu s-au ridicat personalitãti marcante pe tãrâm social-politic, cultural economic.

Într-o monografie a scolii din Balabancea, rãmasã în manuscris si nesemnatã, se spune cã singurii  care au evoluat în noile conditii de dupã 23 august 1944 [sunt, T.C.] Cazacioc Ion, Cioroiu Ion si Crãiescu Gheroghe, toti ajungând ofiteri superiori, ultimul fiind decedat.

În anul 1860 în satul Balabancea s-au înfiintat primele cafenele de la care turcii cumpãrau sau unde serveau cafea. Ceva mai târziu, respectiv în 1895 s-au înfiintat si primele cârciumi, localuri care atrãgeau numerosi consumatori si unde se produceau nenumãrate scandaluri si uneori chiar crime. De pe urma veniturilor obtinute din vânzarea bãuturilor alcoolice si din vânzarea produselor de bãcãnie - unitãti comerciale înfiintate cam în acelasi timp cu cârciumile, proprietarii acestora între care Nicolae Acceleanu, Constantin Pãduraru, Grigore Doros, Nitã Voicu, Gheorghe Puscasu si altii s-au îmbogãtit rapid si au constituit ceea ce mai târziu a devenit chiaburimea satului Balabancea. Între acestia se mentioneazã în monografia mentionatã, Nicolae Acceleanu ajunsese sã aibã 70 hectare de pãmânt, Constantin Pãduraru 25 hectare, Grigore Doros 12 hectare si asa mai departe, suprafete care erau destul de mari în raport cu majoritatea populatiei care cu preponderentã avea 4-5 hectare de teren si acela slab productiv.

Principalele momente - de relaxare si destindere erau practicate pe scara largã a obiceiurilor legate de nastere si cãsãtorie. Nuntile atât la turci cât si la celelalte populatii de pe teritoriul localitãtii Balabancea începeau toamna când apãrea vinul si tuica si se terminau în februarie-martie. Rar se fãceau nunti vara. La români petrecerile si ritualurile legate de nuntã începeau vinerea si se terminau martea. La turci tineau câte 8 zile. De mentionat cã la turci, când împlineau de 17-18 ani si pânã la cãsãtorie, fetele purtau felegea (fata acoperitã). De regulã fetele de turci erau furate. Se cunosc foarte multe scandaluri între rudele celui ce fura o fatã si cele ale fetei pentru aducerea ei acasã. Se mai poate mentiona si faptul cã în la nasterea copiilor betiile si în general petrecerile se tineau lant zile si sãptãmâni de-a rândul. Din aceastã cauzã înregistrãrile noilor nãscuti se fãceau cu mari întârzieri uneori de ordinul sãptãmânilor. Mai mult, înregistrãrile se fãceau gresit. Monografia citeazã ca exemplu cazul copilului Gheorghe Dãnilã care a fost înregistrat cu nume de fatã, anomalia fiind descoperitã abia la satisfacerea stagiului militar. Autorul însemnãrilor de fa depune ca mãrturie propriul sãu exemplu în scris cã desi este nãscut la la 23 iunie 1929  înregistrarea sa în registrul de nou nãscuti s-a fãcut abia la 7 iulie 1929.

În 1881 ia fiin prima bisericã crestin-ortodoxã din sat. La început într-o casã cerchezeascã, apoi în 1899 obstea satului construieste o bisericã nouã, din piatrã care existã si astãzi. Locul bisericii vechi este marcat de un monument ridicat în 1911 care existã si astãzi.